Cântece uitate…

Romanța inimii, Ion Minulescu

Inimă — ciutură spartă –
Cui mai duci apă la poartă,
Dacă nimeni nu mai trece
Să-ți soarbă din apa rece –
Apa bună de descântec
De la ochi până la pântec ?…

Inimă — ciutură goală –
Cine te spoi cu smoală
Și te-ascunse în ogradă,
Nimeni să nu te mai vadă,
Ca să-ți mai cerșască apă
Când de sete gura-i crapă ?

Inimă — ciutura mea –
Dă-mi să beau, dar altceva,
C-apa rece ți-au golit-o
Toți cei care ți-au sorbit-o !…
Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie –
Dă-mi un strop de apă vie !…

Nu pot să mai sper multe într-un ultim ceas, nu?
Am obosit întradevăr… și nu e adevărat… când întelegi că ai pierdut 3 ani din viață și simpla mângâiere a oftatului e mai adâncă decât durerea în sine… nu întinerești 3 ani… ci îmbătrânești…
Clipa e a ta, fie că ți-o dorești sau nu, iar după ce înțelegi că într-o clipă ți-ai retrăit întreg numele și l-ai călcat în picioare iubind… e deja prea târziu și timpul tocmai și-a capsat ridurile pe fruntea ta.
N-am să mai pot înțelege de ce simt că încă pot iubi… și rațiunea mi-e dușman de moarte.

Acum vorbesc din mine… și nu vreau să te las în drum… dar daca nu o fac îți vei pierde clipa…eu tocmai am făcut-o, și o vei înțelege când te va copleși, și-are să-ți pară rău să mă lași…
Nu vreau să te fac eu fericită și să regreți că te-ai lăsat deoparte pentru mine, dar nici să pleci și să nu întelegi cum pot zâmbi doar văzându-te bine…
Dacă-ți voi merita încrederea vreau să știi că-mi va fi dor de tine.
Și voi fi bine.

Printre cântece uitate…

Luna se-arată după-un nor,
În ochi se-aprind lumini de dor
Ce strălucesc ca două stele.
Îmi pare totul fermecat,
Că stelele ce m-au iertat
Mă-ndeamnă să mă urc la ele…

Was I not?… but for all at once the blackest of harts, a dark wonderer, part of Izra’il, a loverman, a forgotten soul, Yinepu, the Loverman, dead loverman… half resurrected loverman at the dawn of a new age.

I gotta’ tell you bravely, captain
Why am I wickedly strong,
How these angels keep the porch light on,
‘Cause you may never sleep if you heard my song…
Thus spoke Zarathustra!
Poate am fost cam dur cu pedeapsa… dar e-atât de bine să guști din ce-ți dorești după deziluzia creaționistă, nu?… doar tu m-ai învățat cum.
Și sarcasmul ți-era atât de dulce pe vremuri… așa cum te îneci acum cu apă la moară fară să vrei să te oprești… Sunt un simpatic după ce am înjunghiat marele renume de Loverman?
Ai avut dreptate când ai spus că mă voi întoarce la tine, dar nu și a doua oară… it’s your turn, dear.
Dar nu sunt atât de rău, îți doresc, totuși, să nu întelegi ce vom spune acum… apoi, ar fi fost prea târziu.
Remember, remember…
The 5′th of november,
The Loverman, Treason and Plot.
I know of no reason, as I neither feel
Why my Loverman’s sorrow, your deal…
Should ever be forgot.

Closing time… and never-ending:
Nimeni, nimeni, nimeni, nimeni…
Cu atât mai bine.
Și de-atâta, de-atâta vreme
Nu știe de mine…
Nimeni… nimeni…

Herald of life

You are the pulley
And I am the winch
I am salvation
Am your herald of sin
I take you beyond
Your limits of trust
Ransom yourself
Hostage of love

You say you have been born again
Since you slept there in that liar’s den,
You cannot be saved
You gave your innocence away

I’ve turned my cheek
And I’ve suffered the blow
The truth of my story
Is widely unknown
Words of derision I have
Swallowed with a smile
For telling my story
I have been crucified

Now like a madman
I give my laurels to you
And like a hero
Forsake my trophies for you
Though a deciple of this devil
That is in our blood
Am I not also
Your hostage of love?

Se înalţă încet şi sfântă seară
…şi mi-a fost dor…
Să rătăcim un zâmbet la peron printre priviri
Şi cu mândrie să strigăm în şoaptă amintiri:
“Vezi frunzele, împlinite, cum zboară?”
…e-atât de uşor…

Se înalţă în mine atâtea astre
…dar mi-era greu…
Mi-aduc aminte de bolta spartă
Când fiecare gest era o artă
“Cât poţi iubi culorile albastre?”
…cât pot fi eu…

Să sting lumina? Un an va trece…
Oricum jucăm pe-o scenă rece
Doar trag cortina…
Şi lumea n-ar şti ce se petrece,
Petrec oblonul cu zâmbet senin
Miresme plăcute mulţimii închin
“Şi vă promit pasiv… revin…”

You say You’ve got to live alone
Though it hurts, You’ll make it on your own

You say you have been born again…

You will remain a hostage of love…

Metallica – Loverman

(Originally recorded by Nick Cave and the Bad Seeds)

There’s a devil waiting outside your door (How much longer?)
There’s a devil waiting outside your door (How much longer?)
And he’s bucking and braying and pawing at the floor (How much longer?)
And he’s howling with pain, crawling up the walls (How much longer?)
There’s a devil waiting outside your door (How much longer?)
And he’s weak with evil and broken by the world (How much longer?)
And he’s shouting your name and asking for more (How much longer?)
There’s a devil waiting outside your door (How much longer?)

Loverman! Since the world began
Forever, amen, till the end of time, yeah
Take off that dress, oh
I’m coming down, yeah
I’m your loverman, yeah
’cause I am what I am what I am what I am what I am

L is for LOVE, baby
O is for ONLY you that I do
V is for loving VIRTUALLY everything that you are
E is for loving almost EVERYTHING that you do
R is for RAPE me
M is for MURDER me
A is for ANSWERING all of my prayers
N is for KNOWING your loverman’s going to be the answer to all of yours

Loverman! Till the bitter end
While the empires burn down
Forever and ever and ever, ever, amen
I’m your loverman
So help me, baby
So help me, baby
’cause I am what I am what I am what I am what I am
I’m your loverman

There’s a devil crawling along your floor (How much longer?)
There’s a devil crawling along your floor (How much longer?)
With a trembling heart, he’s coming through your door (How much longer?)
With his straining sex in his jumping paw (How much longer?)
Ooh, there’s a devil crawling along your floor (How much longer?)
And he’s old and he’s stupid and he’s hungry and he’s sore
And he’s blind and he’s lame and he’s dirty and he’s poor
Gimme more, gimme more, gimme more, gimme more, gimme more, gimme more (How much longer?)
There’s a devil crawling along your floor

Loverman! Haha! And here I stand
Forever, amen
’cause I am what I am what I am what I am, hey
Forgive me, baby
My hands are tied
And I got no choice, no, no, no, no
I got no choice, no choice at all

I’ll say it again
L is for LOVE, baby
O is for OH yes I do
V is for VIRTUE, so I ain’t gonna hurt you
E is for EVEN if you want me to
R is for RENDER unto me, baby
M is for that which is MINE
and
A is for ANY old how, darling
and
N is for ANY old time

Loverman! Yeah, yeah, yeah! I got a masterplan, yeah
To take off your dress, yeah
And be your man, be your man, hey
Seize the throne, haha
Seize the mantle
Seize that crown, yeah
’cause I am what I am what I am what I am, that’s I am
I’m your loverman

There’s a devil laying by your side (How much longer?)
There’s a devil laying by your side (How much longer?)
You might think he’s asleep, but take a look at his eyes (How much longer?)
And he wants you, darling, to be his bride (How much longer?)
Yeah, there’s a devil laying by your side (How much longer?)

Loverman! Loverman! Loverman!
I’ll be your loverman!
Till the end of the time!
Till the empires burn down!
Forever, amen
I’ll be your loverman
I’ll be your loverman
I’m your loverman
I’m your loverman
Yeah, I’m your loverman
I’m your loverman
Loverman
I’m your loverman
I’m your loverman
I’m your loverman
Yeah, I’m your loverman
Yes, I’m your loverman
Loverman
Loverman
Loverman
Forever, amen
Loverman
Loverman (How much longer?)

Dimineţi de octombrie

Rareori m-am întrebat dacă durerea în sine e mai grea de purtat pe umeri… sau numai dorul simţămintelor…
Uneori am crezut că mă doare… alteori că mi-e iarăşi dor… apoi că mi-e dor să mă doară.
Recent am simţit nevoia să simt, acum mă retrag privind totul de departe.
Nu mă defineşte ce simt, ci post-senzaţia, reacţiunea înlănţuită a răspunsului pe care nu ţi l-am cerut… frisoanele întrebării strigate spre tine. Acum sunt bine… şi sunt bine de ceva timp, chiar de nu par, chiar şi sub aparenţe perfide…. sub cântece tinzând să înece orice urmă de simţire. Uneori stabilitatea tuturor îmi pare fir de mătase neagră… numai bun să-mi fac dansul între ei… să-mi ţes cămăşile cele mai nobile peste corpul ne-vrednic.
Atunci când atotputernicia venerării e nepăzită, atât de firavă şi vulnerabilă… unic făt rămas al nopţii ne-născut… de ne-societate.
Am revenit cu braţele deschise şi cu fruntea spre cer… Şi voi păşi pământul scorojit de vreme cu încredere şi mândrie… Mă bucur să mă întorc şi îţi multumesc pentru întâmpinare.
Am renunţat la atâtea şi pentru ce? Aparenta frustrare nu îmi alină setea de viaţă… cea de moarte nici măcar.
Încă de la sfârşitul de septembrie… în fiecare zi… îmi întorc privirea spre stânga… si văd iarăşi răsăritul… oboseala renaşterii pare fi recomfortantă după fiecare asfinţit pe care mi-l amintesc.
Şi totuşi iată-mă aici, renunţând la atâtea vise, privind în urmă cu o milă rece… de parcă m-aş învinui pentru existenţa de renunţare şi compromis.
Mai am puţin… nu pot să renunţ tocmai acum… nu când sunt atât de aproape şi nu după ce mi-am amintit ce-mi doream atât de tare pentru mine…
“…pentru mine…”
Senzaţia e totuşi mai apropiată de “a face cunoştinţă” decât “a se cunoaşte”…
Well the pit-boss said I should keep movin’,
This is where you go when you die,
And so I shot a black beauty,
And I kissed her right between the eyes.

Postludiu. Din ‘nalte piscuri

Dincolo de Bine şi de Rău
Prolog la o filozofie a viitorului,
Friedrich Nietzsche

Amiază-a vieţii! Ceas solemn!
Văratică grădină!
Zglobie fericire, ce pândă şi aşteptare-i:
La prietenii-mi tânjesc şi zi şi noapte-i chem,
Dar unde zăboviţi? Veniţi! Sosit-a ceasul-semn!

Ăst munte îngheţat nu-n cinstea voastră
Gătitu-şi-a cu roze azi faţa-i cenuşie?
Pâraiele vă caută, şi-n păsăresc azur
Se fugăresc, se luptă, cercând să vă zărească
Nostalgici nouri, vânturi.

Căci aşternut-am vouă pe piscuri masă mare: –
Învecinat cu stele, prăpăstii abisale
S-o mai găsi vreunul ca mine, cine oare?
Mai fost-a un regat întins c-al meu, vreodată?
Iar mierea mea cea dulce – de cine-a fost gustată? . . .

- şi iată-vă, prieteni! – O, vai! Dar nu-s eu cel
Spre care vă-ndreptarăţi?
Voi ezitaţi, surprinşi – mai bine, ocărâţi!
Schimbatu-mi-am dar pasul, şi mână, `nfăţişare?
De nu sunt eu, amici, o, spuneţi, – cine-s oare?

Un altul s-a născut din eul meu fugit
Si-nstrăinat de mine?
Un luptător ce ades s-a-nvins mereu pe sine
Si-n contra forţei sale prea des s-a opintit,
Iar propria-i izbândă l-a-ncătuşat, rănit?

Căutam tărâmuri reci, bătute-n lung şi lat
De vântul îngheţat?
Om nu trăia alături, ci doar vreun urs polar,
Uitat-am Omul, Zeul, uitat-am ruga, hula?
Păşesc de-acum, stafie, spre nepătat gheţar?

- Cum, prieteni de demult! Iată, voi păliţi,
Iubind şi plini de spaimă!
Plecaţi de-aci mai bine! şi făr-de supărare!
În ger şi printre pietre voi n-aţi şti să trăiţi:
E ţara caprei negre, ţinut de vânătoare.

Slab vânător sunt eu! – Priviţi-mi arcul
Ce-ntins se înfioară!
Arcaşul cel mai vajnic a-l mânui doar poate –
Dar plângeţi, vai! Săgeata mea omoară,
Fugiţi de-aci, e timpul, de nu – vă bate ceasul! …..

Aţi şi plecat? – O, inimă, iubirea,
Speranţa ţi-e întreagă:
Deschide-ale porţii braţe spre noi prieteni, iar
La cei bătrâni renunţă, şi uită amintirea!
De tânără tu fost-ai, mai tânără eşti acum!

Speranţa-n unic brâu ne-nlănţuia pe vremuri,
Însemnele iubirii de-altădată
Pe el sunt pale azi, şi cine le mai caută,
Ca-n pergamente, tâlcul? E ars şi înnegrit,
De vrei să-l iei în mână, tu pregeţi, te cutremuri.

Şi dusă-i prietenia – cum să-i numesc de azi?
Amici-fantome! Noaptea
I-aud bătând la geam şi inima chemându-mi,
„Ci noi am fost“, spun ochii, „şi suntem”, plânge şoapta-
O, vorbe ofilite, pierdut parfum de roze!

O, dor al tinereţii, iluzii, amăgire!
Credeam c-asemeni mie,
Cei ce-mi sunt rude-ntruna să se schimbe,
Dar şi îmbătrâniră, iar vârsta ne desparte:
Cu mine preschimbatul rămâne-n înrudire.

Amiază a vieţii? A doua tinereţe!
Văratică grădină!
Zglobie fericire, ce pândă şi aşteptare-i,
La prietenii-mi tânjesc şi zi şi noapte-i chem.
La noi amici! Veniţi! Sosit-a ceasul-semn!
*
Sfârşit e cântul, – vaierul de dor Pe buze mi s-a stins:
Făptaş e-un vrăjitor, amic la ceas fatidic,
Un prieten de amiază – dar cine-i, nu v-o zic
Cu soarele în creştet, el schimbă Unu-n Doi…

Slăvim acum victoria în dans feeric,
Serbare-ntre serbări:
Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seamă!
Şi lumea râde-n lacrimi, perdeaua se destramă,
Mireasă e Lumina, iar mire – Întuneric …..

Zmeul

de Johann Wolfgang Goethe

Ce zvon de copite-i în noapte şi vânt?
Copilu-i cu tatăl pe-al şelei veştmânt.
El strânge băiatu-n al hainelor fald,
Să-i fie lui moale, şi tihnă, şi cald.

Copilu-şi ascunde obrazul, în spasm:
- Tu nu-l vezi, o tată, pe Zmeul din basm?
Pe Zmeul cu coadă, cu coif şi cununi?
- E ceaţa, copile, ţâşnind din genuni.

“Ia vin -, băieţele, porneşte-o din loc!
Ne-om prinde-mpreună în orişice joc;
Culegem mănunchiuri de flori pe câmpii,
Şi mama te-mbracă-n haine aurii”.

- O tată, tu n-auzi de loc ce-aud eu?
N-auzi ce-mi promite puternicul Zmeu?
- Fii calm, fii cuminte copilul meu drag:
Foşneşte doar vântul prin ramuri de fag.

“Hai, vino cu mine drăguţ puişor,
Căci fetele mele te-aşteaptă cu dor;
Şi ele-nvârt hora pe negrul pământ,
În dans legănate, în muzici, în cânt”.

- O tată, a Zmeului fete le vezi,
Cum ţopăie-n noapte ca turme de iezi?
- Le văd drag copile, şi-mi sună-n urechi:
Foşnesc, şi sunt sure, pădurile vechi.

“Mi-eşti drag, şi la mine să mergem te vreau:
De nu vrei de voie, cu forţa te iau!”
- O tată, o tată, m-a prins de picior!
A zmeului mână şi unghii mă dor!

Iar tatăl, cu groază, împunge-n fugar;
Şi geme copilu-n sudori ca de jar.
Ajunge la curte c-un crâncen efort;
În braţe-i copilul tăcea: era mort.

Ex Nihilo Nihil

Astazi aripi s-au deschis
Sa renasca versul trist
Gandul rau s-a sinucis
De sarutul plin de mist

Luna moare…s-a uitat;
Astre plang neincetat;
Sa ne priveasca inc-o clipa
Am purtat-o in deriva
Elune mai stai! Unde sa pleci?
Tu mangai lumea…cu raze reci
Mai stai, te rog…inca un veac
Iubitei mele…fii pe plac

Frumoasa-i amintirea
A noastra… ce-am apus
Un cantec de uitare
Ce-n lacrimi l-am scurs

Uita… ma uita…
In lumea mea
Tace si zace
Te rog…zi-mi ceva

Ingenuchiez in vant…
Astazi oasele…
Mi-au cazut in mormant
Si triste-s noptile.
Ingenunchiez in gand
Astfel zilele
Vor apune curand
Se-neaca in pamant
tot mai grele, tot mai reci
plangand…

Adio…tot ce-a fost frumos
Ce zace astazi…scrisoare fara rost
Adio… hartia s-a uscat
Ca frunza-n toamna…a plecat
Adio glas ce te-a cantat
Si maini frumoase ce m-ati pictat
Adio… sa iubesc nu mai am ce
Sa tac acum…nu am de ce
Acum evoc si-mi strig iar ‘Vino!’
M-am invocat…imi spun ‘…adio!’

Self Dedicated…

Despre iubirea altora

text: © Toader Mircea

Doar vantul imi mai pare viu,
Ce imi aduce un sarut in dar
Fara de el ma simt pustiu…
Si lacrima-mi apune in zadar

Tu-mi faci din suflet un suras
Cu tine piere zambetul amar
Buzele tale, calde, au ras,
Topindu-mi sarutul glaciar…

Din alte amintiri…

text: © Toader Mircea

Uite…privire…flacari de venin
Frange ultimul zambet senin
Frunze moarte…flori de crin
Fantasmagoria de vis hain

Mai lumineaza de prin noapte
Aromata-n trandafiri
Sa se nasca mii de soapte
Orbul meu din amintiri

Din amintiri…

text: © Toader Mircea

Mai nou, mai vechi

In lumea voastra surda
Cant fara de glas
Lumea voastra-i muta
Cu sentimentul fals

Ceata ma-nconjoara
Pe drumul fara pas
Intunericul sa-mi para
Iubita-mi fara glas

Ma iarta numai frunza
Pe care o strivesc
In calea netrecuta
Din lumea fara sens

Asculta-mi tu cuvantul
In cantec il deschid
Al tau ramana gandul
In versuri sa ma inchid

Aici sunt eu… un solitar
Cu sufletul secat si-amar
Inima de piatra nu mai bate
Nicicand sa mai asculte soapte
Nici asteptarea din apus…
Sarutul iar mi-e glaciar

Bun ramas…

text: © Toader Mircea

Ramas bun
Ochii imi mangaie trecutul…
Iar mormantul bratele si pieptul
Trecutul imi macina din nou privirea
Surpima sentmentul si gandirea
Stau singur si ma privesc de departe
Rana de lumina in intuneric ma desparte
Rad de plansul prostesc
Plang de prostul omenesc
Ce ma imparte pribeag in voi
Ce ma desparte de strigoi
Sa mai renasc nimic primordial
Perindat necunoscutul mondial
Mi-am secat privirea-n chin
Si zambetul catre hain
Fara sa vreau…fara sa ma pot opri
Din prostul omenesc ce ma alunga
Am incetat a mai gandi
Ma risipesc… nimicul sa ma stranga…
Ma pierd…de-acum…

Cantec…

text: © Toader Mircea

Am ramas doar eu demon frumos mereu…
Am cantat ce-a ramas…un urlet…fara glas,
M-am intors…. cu al meu rost…
Amintind prea greu… cantecul meu…

Admir din nou…frumosul meu rasare…
Cu-al meu ecou…in asfintit de soare
Doua clipe…farame…de-un infinit pribeag,
Ce lasa-n urma amintiri de drag.

Nu mai stiu sa scriu…sa cant…
Esti minunata…presus de-al meu…
….necuvant

Privind amurgul tau ucis,
Ard cu soarele inchis,
Ma sting cu planset trist…
…In aripi…sa evoc al nostru vis
O amintire…demult ramas invins
Frumosul demon…sarutul meu promis,
Cu aripi de oglinda…prin norii tai zburand
Cu-a mea durere……
…iubeste plangand…

Gravedancers

text: © Toader Mircea

Sa fie liniste…si sa se lase de-ntuneric
Umbrele danseaza goale pe-al meu mormant
Noaptea asta sunt metafizicul coleric
Incet ma ridic…zburand…din pamant

Aripile-mi inalta norii de marmura grea
Prin vanturi inalte si focuri surde
Rogu-te demon al meu noaptea sa mai stea
Cu luna moarta pe ea…teroarea arde…

Evocare…

text: © Toader Mircea

Chemat…

Striga-ma in limbaj interzis…
Cheama uitarea peste nori
Ramas-am cu zambetul ucis,
De viata si de zori…

Invoca uitarea si pustiul,
Ia ce nu doare in mine!
Ca sa-ti infrang tarziul….
Teroarea-ti imi revine…

Invoca ce nu uita
Si ce ramane cu glas mort…
In fata prea-frumoasei mele…
O entitate, umila, de suport…

Acum…pierde-te prin mine…
Cere-ma si mi te dau…
Rapune blestemul…ce jura ca ramane…
…Loverman…mereu al meu….al tau…
…mereu…

Visul neintinat…

Ma sprijin pe-a mea piatra funerara…
Unde gandul a murit si viata plange iara..
In locul nemuririi visului apus…
Teroarea zace in durerea proprie…
Necuvinte fug pe-ascuns…
Si chemarea n-are feerie…

Ingenunchiez in vant…
Astazi…oasele..
Mi-au cazut in mormant…
Si goale noptile
Se-ineaca in pamant..

Ingenunchiez in gand…
Satanicul ce-alung voit
Nu am ce sa-i vand
Intuneric ce-i golit…

Ma imbrac in trecut…
Prezentul mi s-a rupt..
Caci viitorul s-a izbit
De clipa noptilor reci
Ce nu se mai intorc in veci
Durere glaciara ce-au jelit..

Sa zac, sa mor

E-ascunsa de veacuri
Tristetea fara de leacuri…
Doar de-ai lumina o cale
Zambet efemer, fara de zare
Striveste-mi lacrima demonica,
In ale tale buze reci
Cu care-mi vei canta o moina,
Apoi, in drumul tau, sa pleci…

C-un aprig dor

Raman apus peste veac
Sa ma intorc nu mai am unde.
Raman nostalgicul abisiac,
Sa ma ridic nu mai am punte…

Incet se sting luminile zilei de azi
…incet se rasfrange amurgul
In vraja luminoasa si calda a soarelui sa arzi
Si apoi sa te trezeasca sadic demiurgul

Pe veci…in privirea mea sa cazi
In mine zace numai urletul
Neascultat, cu-al sau trecut sa te inchizi
Sa cauti neincetat, al meu cazand, blestemul…

Ce-i necantat…

Cand gandul greu m-apasa…
Ma-ntorc pribeag acasa…
De dor plangand ison…
Prin glasuri de neom…

Ce-as mai fi stat la pieptul tau..
Sa iti sarut un ultim necuvant
….Acum imbratisez “Imi pare rau”…
Si mor fara de corp…fara de gand.

As mai ramane totusi pentru un infinit
O clipa ce se scurge prin zenit
Un ceas sa uit de veacul ce m-a blestemat
Un cantec ce zadarnic m-a chemat…

Invocatie

…Nu mai am voce…
Ma simt ramas…acolo in deriva…
Zace latent un sunet…
Nu mai stie sa cante…sa uite sau sa ramana…
Nu mai zbiara…nu are urlet…
Multumesc totusi fumului ce ma mangaie…
Plini de patimi, ochii n-au ce sa planga…
Stau acolo si inghet pe abrupt
Imi astept clipa…cu timp stau rupt
Sa mangai corzile…si sa vibrez din nou cu ele
Sper sa nu mai planga iar…sa nu se rupa grele…
Sunt frumoase, totusi…sunt…erau ale mele.
De ce sa nu raman pe stanca visului?
Am sa privesc mereu in sus…spre piedestalul muntelui…
….
..There lyes my demon…she’s majestic…
I summon the demon me…be worthy…and be free
Rise up sky…make my wings ancient and noble
Reveal my path…for my heart belongs to my mountain
Rise upon my fallen past…and regain my form and trust
I need Myself…once more I summon the demon you…
Trough fire and glacical spikes I cross…
..the path…of what I know…
My sharp mirror…with dark glow…
Shine with black in light and day
Tie my blood and hold me tight…
Never leave my steps away…
In my eyes…I fly my night…
Scar the clouds high were they stay
…I am your knight…in my own way…

Printre randuri… printre ganduri…

Frumoase cuvinte de dor… (sterg randul asta de 5 minute intruna… il scriu… il sterg) Se pare ca de fiecare data incep cu o intrebare… Astazi nu mai vreau… Pentru ca n-am mai vrut sa uit. Ar trebui sa mor… ar trebui curand… ar fi trebuit recent… doar trisuri si ocolisuri… interpretari arogante si prafuite peste pleoapele mele batrane… de parca as putea sa ma mint cat sa cred ca praful actioneaza ca un fond de ten si-mi ascunde ridurile. Nu sunt frumos si nici macar nu mi-o doresc. Narcisismul meu nu m-a admirat nicicand. Poate doar ai fi fost inteleasa de tine… chiar daca prin ochii mei… chiar daca ma ascund in spatele unei pelicule de lacrima si tot ce vad e in ceata… n-as mai fi vazut eu. Cand imi tremura primele tale cuvinte printre idei si sensuri… tu te intelegi prin mine. Astfel de fiecare data cand termin de citit totul se pierde ca prin vis… ca o creatie rupta de iubirea parinteasca a creatorului…
Poate asta ti-ai fi dorit la un moment dat… sa fiu o stea din cerul tau. Dar te voi intelege de fiecare data… si apoi totul va pieri in zorii brutali… ca demiurgul sadic insetat de razbunare.
N-am sa mai pot intelege vreodata privirea mea… acum inteleg de ce “ochii tradeaza”… pentru ca sunt tradat de dorul de lipsa pe care-l simt… mi-e dor sa-mi fie dor. Si-am sa ma adancesc in asta pana voi intelege ca nu pot sa ma transform intr-o piatra seaca.
Pana atunci voi fi iar eu….. iar..eu…sunt in sfarsit prins in patima adevarului.
Frumoasa iluzia puterii… dar cu atat mai patruzantoare puterea iluziei. Nu eram gol in spatele mastilor… eram pregatit. Ma trezeau in fiecare noapte cocosii negri din iluzia realtatii. Mi-ai confundat puterea de intelegere cu puterea de cunoastere. Te-am inteles, dar nu te-am cunoscut… Dincolo de sensuri sunt eu, in vesmantul ipotetic al misticului…
Iata-mi lumea nespusa… era mereu aici dar satula de cunoasterea pamanteasca rudimentara, ferindu-se de cei ce lasam semne in timp… si suntem dincolo..de bine…si de rau.
“Filozoful, aşa cum îl înţelegem noi, spiritele libere ,
adică omul cu cea mai cuprinzătoare
responsabilitate, cel care poartă pe conştiinţă evoluţia globală a omenirii: acest filozof, în opera sa de
cultivare şi educaţie, se va servi de religii la fel precum se va servi şi de condiţiile politice şi
economice respective. Influenţa selectivă, cultivatoare, adică la fel de destructivă pe cât de creatoare şi
constructivă, ce va putea fi exercitată cu ajutorul religiilor este multiplă şi diversă, corespunzând de la
caz la caz felului de oameni care vor intra sub dominaţia şi protecţia ei.” (Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău |Prolog la o filozofie a viitorului )

Infrumusetarea fortata a patimii insetatului de cunoastere si intelegere in echilibru.

Nu m-am ascuns in tacere… nu m-am furisat printre masti… m-am jucat cu lumea lor pana cand lumea mea s-a jucat cu mine.
Cel ce intelege obiectiv… omniprezent… departe de inhibarile responsabilitatilor… in umbra reactiilor si a piedicilor… castiga intotdeauna… ma inchin credincios pentru prima oara in fata lumii mele… si-a facut intrarea demna de a subjuga zeii pamanteni… acum calc iar printre muritori… in trup de carne si oase.
Traim si murim cu ei… mancam si dormim cu ei… dar steaua lor e prea sus.
“Merita sa-ncerci, chiar de nu vei fi printre invingatori.
Dar intr-o zi… daca vei vedea
Flacara la care ai visat
Chiar, de va fi, sa te arzi in ea
Nu-o lasa sa piara niciodat’… “ (M.Baniciu)

Ne invartim in cercuri de citate… le mangaiem si le traim… le retraim… le…murim?…
Si dorul consuma din fiecare stea…
Si eu ma consum de dor… In viciile unor cercuri de foc pe care nu le voi lasa sa arda niciodata. Ce-ar fi paiele puse pe foc… daca nu cenusa pe care pamantul o retransforma in paie sa tina flama iubita in brate… calcand pe incercari si pe cadavre… ca soarele ce-si strange la piept stelele stinse si planetele dispersate…
Traiesc in pacat fara iertare… fara pacatul pasului nu pot ajunge la astre. Si ce-ar mai fi iubirea mea de viata si de moarte… cand simt cum evadez din stingere… ca sa privesc mai atent… si ce-as mai fi fost eu daca nu murisem deja fara sa stiu?… cand iubirea-mi arde intr-un suflet muritor… doar pentru a-si perfectiona renasterea dorului.
Mi-e dor de un chip…
Pot sa inteleg… cat timp voi putea sa scriu… sa respir si sa cant… voi intelege in fiecare nota clipa mea neoprita… nimeni nu o cunoaste… nimeni nu o vede si nu o aude trecand… e a mea… pentru mine… si nu o va mai cunoaste nimeni… clipa sunt eu… clipa esti tu… secunda din aripile unui fluture… si respiratia care-mi mangaie tampla dormind.

Noaptea asta voi inchide ochii… pentru ca mi s-a indeplinit ultima dorinta prea tarziu… si m-am intors in timp sa o leg de mine. Maine ma voi trezi eu… cu tot ce am trait… cu tot ce am gresit si tot ce am facut bine… cu ajutor si razbunare… cu sete de balanta am sa strig ca un leu… mi-am luat cantecul… si m-am culcat langa glasul sau.

Sunt din şoapte zidite în van
Cu visuri deşarte de nori
Cand pereţii mi-atârnă profan
Şi bezna înghite culori

Ziduri de şoapte se surpă
Cu ploi luminoase de zori
Şi linistea mea se scufundă
Îmi zâmbeşti în mii de culori

Ma încălzeşti cu ochii traşi prin foc
Privirea ta… îmi luminează-n cale
Iubeşte-mă ca orbul ce nu-şi găseşte loc
Şi mângaie în întuneric doar petale

Rămâi eternă noapte de cristal
Şi plecarea ta va fi ultima
Alunga-mi suflul…din glasul glacial
Pulsându-mi sange cald în frântă inima

Ascultând liniştea …

Nichita Stănescu & Nicu Alifantis – Îngerul blond